Essential piece

Ca tăţi oamenii civilizaţi pă lumea asta avem şi noi telefoane mobile, timbilifoane, pe scurt. Şi ne-a dat Domnu' şi companii dintr-ăştia cu care poţi suna la cutărică şi să-l deranjezi când îi e lui lumea mai dragă. C-aşa-i frumos. Printre elea tri sau patru de pe meleagurile natale, este una (nu-i dau nume!), Oringi îi zice.

Şi eia de la marketing (că în orce companie ce se respectă tre' să cie marcheteri de eştia) mări, se vorbiră, şi se sfătuiră, pe l-apus de soare să facă ei mega-bomba ofeartă de prostit, pardon, îmbiat lumea să-şi reîncarce cartelele care sunt. Ca n-avem bani de abonament, că-i criză, în pana mea, deşi unii ies deja, da' noi mai stăm o tură. Şi zicea ei dulce că dacă îţi reîncarci cu 5 euroi din eia babani, cât casa, la cursul de az, 22 decembrie (cea mai scurtă zi din an, baidăuei) doomii9 egal 4,2119 RON, da' asta se întâmpla undeva săptămâna trecută şi nu ierea ăsta cursu', da' nu asta contează. Să zicem că e cursu' ăsta, că tot acolo ajungem cu TVA, DAE, MAE, SEO, TEO şi alte cele.

Ce ziceam? A, da. Ierea ofertă de încarci 5 euroi şi înainte de a-ţ cheltui banii dai sms la 3210bum! care coastă doar cinci cenţi cu mesajul BONUS, musai scris cu litere mari, primeşti vreo 10 euroi de care poţ vorbi, te poţ lăfăi, dixtra, îmbăta şi benchetui numai la Oringi. Na, că nu i-am zis numele să care cumva să mă cetească aicea. Mama o văzt chestia asta şi ţuşti cu BONUS-ul la 3210bum! şi dă-i cu reîncărceala. Tăte faine, ajteptaţi mesajul de confirmeală, blabla. La mesaju' de confirmeală zice Oringi (iar i-am omis numele!) că n-are destui bani, le mai tre' la nesătuli. De parcă n-ar ave' salarii tăt din banii noştri, că îi şi mare faza să plantezi doi pălani şi să faci legătura între ei să vorbeşte lumea între ei şi să trimeată mesaje penale cu zurgălăi de flori de gheaţă de Crăciun.

Ce ziceam iară? A da. Şi mama văzând nesătuii, zice că le mai bagă pe gât nişte euroi să se sature şi să le stea parii ăia înfipţ în (să mă scuzaţ!) fund. Şi la care iară mesaj BONUS musai cu litere mari la 3210bum!, iară reîncărcat, iară ajteptaţ confirmeala. Şi poola confirmeală că şi până în ziua de az n-o mai vint, arză-i-ar focu' cu aracii lor cu tot.

Şi mama, care-i o fire aprigă, chestie pentru care o iubesc, le trimete mesagiu la 3210bum! cu MINCIUNĂ. Tot cu litere mari, că poate marcheteri nu ştiu să cetească literele mici din timbilifon. La care ştiţi ce răspund nesimporcii? Da, că la mesagiul ăsta ştiu să răspunză, când te apuci să îi traji de urechi cu beţele lor cu tot. Ştiţi ce zic? ''Această opţiune nu este valabilă''.
Cum, băi?! Adică voi nu minţiţ? Şi asta ce fu? Scobitoarele voastre dar încă!

Blogu-mi mic şi drag o intrat într-o pseudohibernare, pen' că mi-a lipsit timpul şi cheful de a intra pe nenea Blogger. Facultă, acasă, acelaşi drum, încât mi s-a acrit şi am prestat prin neşte birturi: karaokelit, jazz-uit la greu, dormit puţin, sculat devreme şi iar facultă, acasă, etc.. Am rămas datoare cu un concert Godmode, tre' să zic cât de mişto o fo la prestaţia live şi ce uber fain îi albumu'.

Dar acuma e vacanţă, o nins!!!! şi n-am cum să nu îmi aduc aminte de iernile copilăriei mele. Ştiţi, alea cu multă zăpadă, cu sania, cu oamenii de zăpadă, bradul de Crăciun cu cadouri supt el, aduse expre de Moşu'. Fericire, alea, alea. Parcă s-or întâmplat în altă viaţă şi totuşi încă îs tânără. Îi drept că nu mi-o convenit zăpada dintr-un singur punct de vedere: condusul pe dânsa. Daaar, cu ajutorul caucioacelor de iarnă şi a ABS-ului (oare ăla ierea?) am răzbit. Săjeata ruleazăăăăă! Evident, cu o Runie neagră la 30 la oră, cu dinţii (cu aparat dentar cu tot) înfipţi în volan şi ochii beliţi în parbriz .

În materie de lecturi rurale, nu urbane (că deh! tot stau la ţară) am citit cu sufletul la gură Procesul lui Kafka. E puţin copleşitor să încerci să zici ceva despre ea, e absurd până la refuz şi e umor fin, e disperare, revoltă şi neputinţă. Merită citită, mi se pare atât de desuet termenul, dar e una dintre cărţile pe care le încadrezi la cărţile de bază, cărţi de temelie, pe care, în timp, poţi construi ceva.

Şi din ciclul preferinţelor personale, am pus mâna în bibliotecă pe King şi al lui Hearts in Atlantis. O carte destul de mişto, evident King e regele, că doară de aia îl cheamă aşa. Dar, personal, cum îmi displace tema războiului, aş fi scos partea cu războiul din Vietnam. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar prima parte cu Low men in yellow coats a fost de departe mult mai interesantă. E vorba de un copil cu o mamă absurdă, care nu-l iubeşte şi de prietenia pe care o leagă băiatul cu vecinul tomnatic de deasupra, proaspăt mutat în oraş. King mai codimentează cu puţin fantastic pe ici, pe colo şi povestea devine deosebit de captivantă. Bătrânul nu provine chiar din lumea asta şi nişte creaturi ciudate sunt pe urmele lui. Am văzut şi filmul şi e destul de bine realizat, aş fi văzut un alt actor în rolul vecinului, Anthony Hopkins nu e rău, dar eu mi l-am imaginat altfel. Şi mama din film e mult prea normală faţă de cea din carte, care e niţel scorpie.

Şi încă un film pe care l-am vizionat deşi ştiam că există cartea pe care n-am avut răbdare să o citesc înaintea peliculei. The Shawshank Redemption. Da, ştiu că e vechi, dar eu nu stau grozav cu filmele. Mi-o plăcut foarte mult. Tot. Şi Tim Robbins aşa înţepat şi cu faţă de psihopat de la început, Morgan Freeman care e un actor fain şi ideea filmului şi speranţa care se tot întrezărea. E un clasic, ce mai. Şi voi citi şi ce o scris King.

Şi că tot ie vacanţă, o să fie relaxare totală, cu cărţi şi filme, cu toate chestiile şi prăjiturile de Crăciun şi un Rev ce promite multe şi pe care îl aştept cu gândul săniuşului în suflet. Aşa că de cele ce urmează, Crăciri multe şi Vărsături fericite.

Săptămâna asta e ultima la urologie, slavă cerului, că nu-mi place. Urologia e o ramură frumoasă a medicinii, recunosc. Doar că mie, personal, nu mi se pare atractivă. Astăzi, în timp ce ajutam un coleg să completeze anamneza unui pacient, am auzit-o şi pe asta.
Colegu' întreabă: Şi în ce domeniu lucraţi?
Tipu', pe la 35 de ani, răspunde: Păi, am lucrat la fabrică, da' acuma sunt în concediu prenatal. Poftim???
Colegu' îşi continuă întrebările, în timp ce eu îmi holb ochii la pacient dacă vorbeşte serios sau nu. N-avea urmă de glumă pe faţă, mă uit la colegu' care îşi continuă nestingherit treaba şi încep să zâmbesc, să mustăcesc niţel. După ce am ieşit din salon, am râs sănătos şi colegu' tot nu ştia de ce. Cum să ai dom'le! concediu prenatal, când eşti bărbat în tăt regula, cu toate cele la purtător? O ci postnatal sau chiar internatal. Sau ubernatal. Breiching niuz, oricum.

Şi dacă tot nu m-am răbdat să zic de stagiu, tre' să zic şi cum un alt coleg de al meu o dat cu băţu-n baltă. Vineri o vint o tanti doctoră, foarte mişto tipa, şi ne-o ajutat să interpretăm radiografiile renale. Vine rândul colegului nost', avea dânsul de interpretat una cu un calcul coraliform pă partea dreaptă şi doi calculi giganţi, cam ovali aşea, care stăteau bine-mersi în vezica urinară.
Tanti doctora:'' No, ce avem aicea?''
el:''Păi, avem un calcul coraliform în dreapta.''
Tanti doctora:'' Şi mai ce? Ce mai vezi acolo??''
Şi ştiţi ce zice colegu'? Ştiţi ce porumbel i-o ieşit pe gura-i inocentă?
El:''Hat....testiculele....''
Tanti doctora:''Cum să fie testiculele în vezica urinară?!!!''
El:''Hat...n-o coborât....''
Tanti doctora:''Păi pe acolo coboară??''

Am râs de m-am prăpădit, io şi colegii mei. Noroc că nu ne facem urologi....sau cine ştie?

mai ales cand asfaltul e ud şi egzistă frunze dă copaci, la fel de ude, pe care puteţi să derapaţi şi să vă băgaţi într-un şanţ. Din ăla mare. Şi să radeţi niţel mai mult maşina pe partea dreaptă. Plus să vi se blocheze roata din dreapta spate, să se spargă scutul şi cine ştie ce alte măgării.

Nu, nu conduceam eu şi nici Săgeata albastră nu e cea avariată. Numa' zic că e cea mai naşpa senzaţie să vezi că derapezi şi, ca pasager al maşinii, să nu ai nici un control asupra ceea ce ţi se va întâmpla. Să vezi că ţi se întâmplă ceva nasol şi că nu poţi reacţiona nicicum, în afara faptului că ridici instinctiv mâna, în speranţa că te protejezi cât de cât. Nu am păţit nimic grav, una bucată lovitură la coapsă ce va deriva într-o vânătaie frumuşică, aşea. Atenuată de diclofenac (lovitura, zic. Trăiască supozitoarele!) Plus sperietura de rigoare, frica evidentă şi constatarea că putea să fie şi mai rău.

N-am reproşat nimic şoferului pentru că se simţea deja foarte vinovat, n-am făcut decât să-i reconfirm că sunt bine. Aşa că, lecţia fiind învăţată, conduceţi cu prudenţă. Pentru că uneori nu e numai viaţa voastră în joc, mai sunt şi alţii de care trebuie să vă pese.

Nu ştiu dacă lumea ştie de existenţa sindromului studentului la medicină. Mă rog, eu sufăr de chestia asta. Primii doi ani nu au fost aşa de gravi, pentru că învăţam corpul omenesc aşa cum funcţionează el în mod normal. Dar din anul 3, când am început să învăţăm cum se consultă un pacient şi ce trebuie urmărit, zici că am luat-o niţel pe ulei.

Mă trezesc uitându-mă la pielea-mi, să văd dacă nu m-am îngălbenit suspect peste noapte şi n-am făcut vreun icter mişto. Mă holb atent în oglindă să văz dacă pupilele îmi sunt perfect egale şi nu am niscaiva hipertensiune intracraniană sau vreo tumoră uitată pe acolo. Apoi, îmi verific atent varicele şi încerc să folosesc clasificarea CEAP ca să stabilesc cam cînd ar trebui să mă duc să mă operez. Chirurgul mi l-am ales deja, e un profesionist, cunosc şi tehnica operatorie, (mi-aş face-o singură) dar mai aştept să evolueze totuşi boala. Nu mă pot prezenta acolo fără nişte varice sănătoase, că mă fac de tătă ruşinea. Iar de când am stetoscop, îmi auscult inima şi îmi găsesc de fiecare dată sufluri cardiace aiurea şi deşi colegii mi-au zis că se aude nimica, sunt ei avizaţi? Pot ei certifica lucrul ăsta? NU!

Nu demult m-a apucat o durere naşpa, în bară, în zona lombară, de mă şi vedeam zăcând cu ocii daţi piste cap, pe targa ambulanţei, cu diagnosticul cert de pancreatită acută necrotico-hemoragică. Şi-mi ziceam cât de perspicacă sunt că mi-am găsit singură boala. Ulcer gastric am de când hăul şi părăul, nici nu mai zic de ăla, nu vorbim aicea de mizilicuri. Pentru că am o urticarie ce-mi tot revine, analizele pentru posibilele lamblii, pe care le vizualizam deja în organismul meu, au fost negative. În schimb, am aflat după un curs de endocrinologie ca sunt în mod sigur suspectă de tiroidită subacută de Quervain, pentru că mi-s cu leucopenie şi limfocitoză. Şi deşi nu mi s-a mărit încă tiroida şi inima nu mi-o luat-o razna, mă tot palpez, că poate-poate. Recent, mi-o crescut şi un ganglion şi pot să bag mâna în foc că am ceva toxoplasmoză, da' pe la infecţioase io nu pun picioru' până în anu' 6, deie domnu' să-l prind cu atâtea pe capu' meu.

Şi de ce zic tăte estea? Păi, ca să vezi, la chirurgie am aflat, în sfârşit, că în proporţie de 99% am chist hidatic hepatic. Adică urticaria aia ce tot îmi revine îi sigur de la câine (Mischa, ce cado frumos din partea ta. Şi io te iubesc, nu!) sau alte animale, pe care io n-am pus mâna, da' poate c-am mâncat resturi de porc, aşea. Şi amu' mi-i frică să mă duc să mă cat, că de chiar am, io ce mă fac?